Lup sau câine?

Era odată, un lup care merse la o gospodărie, privi printre legăturile gardului și, văzu un câine, apoi spuse:
-"Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva".
Câinele îi răspunse:
-"Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanțul".
Lupul se sperie:
- "Cum, nu ești liber? Și eu care credeam că-ți merge bine!".
- "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...".
- "Tu nu cunoști pădurea? Și iepuri nu ai voie să vânezi?"
- "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat".
- "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap Și-i spuse:
- "Nu vreau să-ți fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuțul".
Atunci câinele se așeză pe pământ și lătră într-una. Din acel moment nu se mai simți fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure și era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Între două...sentimente

Între două sentimente. Unul de încânatare și altul de tristețe adâncă. Pe unul ochii l-au văzut, pe altul inima l-a simțit. Am petrecut un week-end frumos într-un orășel de munte, Brezoi, aproape de Vâlcea. Am urcat puțin pe munte, am stat lângă foc privind la cer, am vazut minunățiile naturii iar și iar, însă ochii nu se mai săturau să cuprindă, să tot cuprindă...

Aș fi vrut să rămân acolo pentru o veșnicie și mai mult, să am o căsuță cu o curte și multă iubire. Aș fi vrut să uit tot și pe toți. Aș fi vrut să nu vină ziua de luni și eu să plec...aș fi vrut...dar timpul trece și nu ține cont nici de bucurie și nici de tristețe. Poate este mai bine așa...

Îmi doresc ca oamenii de acolo să conștientizeze ce au, să se bucure în fiecare zi și în fiecare clipă că este atât de aproape de natură...atât de aproape de Dumnezeu...îți mulțumesc Andreea, aveai dreptate, o dată plecat de acolo îți dorești să revii.

Am scris doar despre sentimentul de încântare pe celălalt îl las în grija timpului, nu de alta, dar să aibă și timpul partener de drum... Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine." "Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"… "Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel - Timpul...

O poveste

Am primit de la un prieten o poveste. Sper să vă placă:

"A fost o dată ca niciodată o insulă unde locuiau sentimentele:
Fericirea, Tristețea, Cunoașterea și toate celelalte, inclusiv
Iubirea....

Într-o zi, au fost anunțate că insula se va scufunda, așa că toată lumea și-a reparat bărcile și a plecat. Iubirea a fost singura care a rămas. Iubirea a vrut să persevereze până în ultimul moment. Când insula era aproape inundată în întregime, Iubirea s-a decis să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire, într-o barcă mare, elegantă. Iubirea i-a spus:
"Poți să mă iei și pe mine cu tine?"
Bogăția a răspuns:
"Nu, nu pot. Am barca plină de aur și argint. Nu mai este nici un loc pentru tine aici."

Iubirea a decis să o întrebe și pe Vanitate, care trecea într-o barcă frumoasă:
"Vanitate, te rog, ajută-mă!"
"Nu pot să te ajut, Iubire. Ești udă fleașcă și asta ar putea să-mi strice barca," a răspuns Vanitatea.

Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine."
"Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"

Fericirea a trecut și ea pe lângă Iubire, dar era aș de fericită încât nici măcar nu a auzit când a strigat-o Iubirea.

Deodată, s-a auzit o voce:"Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel. Iubirea s-a simțit atât de binecuvântată și bucuroasă încât a uitat să întrebe ce nume avea bătrânelul. Când au ajuns pe uscat, bătrânul și-a văzut de drumul lui. Iubirea realizând cât de mult îi datorează acestuia, a întrebat-o pe Cunoaștere: "Cine m-a ajutat?"
"A fost Timpul," a răspuns Cunoașterea.
"Timpul?" a întrebat Iubirea."Dar de ce m-a ajutat Timpul?" Cunoașterea a zâmbit și cu o adâncă înțelepciune i-a răspuns: "Deoarece numai Timpul este capabil să înteleagă cât de minunată este Iubirea."

Despre dezamăgire...

Am trăit multe momente de dezamăgire din partea presupușilor prieteni. Ciudat este că deși nu aveam încredere în oameni unor le-am acordat acest lucru din partea mea. Am crezut în ei. Nu îmi pare rău că m-au dezamăgit, sunt dezamăgită că m-au dezamăgit. Nu voi da nume, însă voi spune că nu mai mult decât degetele de la o mână m-au ajutat de câte ori am avut nevoie în viață (și aici sunt indulgentă, însă nu includ familia).

Și pentru că nu le-am înțeles deciziile nici până în ziua de azi, le-am luat ca atare și am încercat să le tratez cu indiferență (am reușit după o lungă perioadă de discuții cu mine, prin care am spus că într-o relație este nevoie de două persoane, indiferent de natura acesteia).

Poate am fost de vină pentru că am lăsat ”garda jos” și am trecut cu vederea multe lucruri care îmi semnalau iresponsabilitatea lor față de relația existentă. Poate am greșit că nu le-am cerut explicații, dar la ce folos? Acțiunea lor avusese loc. Sentimentul se instalase deja.

Ce ciudat este sentimentul de dezamăgire. Pe mine mă pustiiește. Mă face să reanalizez viața (asta poate fi trecut ca punct forte...cred...). Dacă vor citi acest text aș vrea să se simtă persoanele cărora îl dedic. Aș vrea să le spun că un ”îmi pare rău” nu le-ar fi realocat încrederea pe care le-o acordasem, dar făcea bine. Aș vrea să le spun că atunci când ne vom întâlni vom vorbi ca niște simple cunoștințe care au sau nu amintiri comune. Aș vrea să le spun că după dezamăgirea oferită din partea lor m-am schimbat puțin câte puțin...dar probabil nu le pasă...nici mie...

Puțin despre dezastre...prea puțin

De curând mi s-a spus să mai las cărțile și să mai deschid televizorul. L-am deschis și am văzut numai nenorociri. Apele cuprind uscatul. Avioane se prăbușesc. Oamenii mor... Taxele și impozitele cresc. Oamenii sunt concediați. Și mă întreb: de ce am deschis televizorul? Lucrurile se întâmplă chiar dacă nu știu de ele. Nu pot împiedica în nici un fel aceste dezastre și faptul că asist pur și simplu la ele aduce un mic aport la frustrările mele. Mă face să reconștientizez starea de neputință în fața unei Forțe Supreme, a unui Glas care vrea să ne transmită ceva, dar nu pot percepe ce. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă unor oameni le-ar fi păsat mai mult de semenii lor, de cei care i-au ales (de ce să nu vorbesc deschis?). Când sunt în campanie electorală cu toții sunt atotputernici, promit că aduc Luna după cer. Când ajung la putere parcă li s-au stricat roțile de la căruță (vroiau să aducă Luna împreună cu Carul Mare) și nu mai realizează nici măcar pe jumătate din ceea ce au promis.

Mă bucură faptul că se încearcă ajutorarea celor năpăstuiți de cei cu suflet mare, cu milă, cu gândul că poate le va veni rândul sau pur și simplu (cel mai sigur este că nu știu toate motivele).

Felicit inițiativa studenților din cadrul Uniunii Naționale a Tuturor Studenților din România (UNSR) pentru continuarea proiectului „ În urmă nu-ți rămâne decât binele pe care l-ai făcut!” (www.inundatii.unsr.ro) și le doresc succes în acțiune pe care o vor întreprinde, lor și celorlalți participanți la ajutorarea sinistraților

Lider26

Gata. S-a terminat proiectul pilot „Lider26” în această formulă. Poate vă întrebați ce este „Lider26”. Este un proiect cu și pentru licenii. Este investiția unor oamenii în liceenii din ziua de azi. Timp de două luni am avut întâlniri săptămânale cu 10-12 omuleți dornici de învățare, dornici de cunoaștere fără bariera formală. Mi-am reamintit viața de liceu (și totuși nu a trecut prea mult timp de când am terminat), am avut parte de farse, de momente conflictuale (pentru că au personalitate) și am mai avut parte de conștiinciozitatea lor.

Mă bucur că m-am implicat în acest proiect, că am lucrat cu Natalia și că am împărtășit gândurile cu Andreea, Dan, Laura, Mugurel și Raluca - MULȚUMESC!.

Astăzi a fost festivitatea de încheiere, ocazie pentru ca participanții la training să își prezinte proiectele. Momente speciale, în care am fost mândră de „copiii mei”, mândră pentru că s-au implicat până la final, că și-au înfrânt timditatea vorbind în fața celorlalți, mândră că Lory&Dragoș au obținut locul II.

Am să le spun ceva: ”FELICITARI!” și „MULȚUMESC!” Ely, Monica, Denise, Lory, Monica, Dragoș, Emil, Costi, Ioana și Alexa!

Teama

Aș putea fi orice sau oricine. Aș putea face orice, dar îmi este teamă. Teamă de necunoscut, teamă de eșec, teamă că mă voi pierde pe mine cea care mă știu. Și este cumplit să îți fie teamă, să te gândești la ce decizie să iei, să te gândești la rezultat, un rezultat probabil, care te întristează sau te bucură, dar care te face să iîț fie teamă.

Chiar și atunci când te arunci cu capul înainte și crezi că ești de neînfrânt te oprește cineva ca să-ți amintească/reamintească că ea, teama, vine după tine și culmea, se mișcă mult mai repede. Te ajunge, te cuprinde, te face să îți pierzi încrederea în tine, în ceilalți, în restul întâmplărilor, al poveștii și gata…partea ta se termină, pentru că nu mai ești stăpân pe tine. Nu acum și nici în următoarea perioadă.

Dar mai cumplită decât teama este frica. Ea te paralizează, te face să nu mai reacționezi, să devi inapt pentru vre-o mișcare în timp ce creierul tău funcționează . Și asta este cumplit. Creierul să îți spună ce să faci, cum să reacționezi și trupul să nu răspundă. Poate sună ciudat, “ să te părăsească trupul” dar senzația asta o ai.

Ce păcat că trupul și creierul nu sunt mereu în tandem. Ce trist că sufletul și creierul nu sunt mereu de acord. Ce pierdere ca trupul și sufletul nu se dăruiesc doar persoanelor iubite. Ce regret că sufletul, creierul și trupul se întâlnesc atât de rar și merg pe același drum prea puțin timp, poate niciodata. Ce irosire…