Gânduri de călătorie...

Gânduri de călătorie

Pe un drum spre nicăieri

Eu tot scriu o poezie

Însă fără de idei.

Nu aștept vre-o muză-ascunsă,

Nu mai vreau iarăși un mit

O poveste chiar pierdută

De iubire, de iubit.

Gânduri de călătorie...

Mă gândesc iarăși la ieri

Mă tem de ziua de mâine,

De cei fără de idei.

Gânduri de călătorie...

Gânduri fără de răspuns

De-aș citi printre cuvinte

Ar fi chiar mai greu de spus...

Normal! Pentru cine?

Mi-am promis să scriu despre oameni extraordinari, trebuia să scriu de ceva vreme. V-ați putea gândi la cineva super, care să mă influențeze în viață, pe care să îl admir. Nu îl cunosc, dar îl admir. Nu am vorbit cu el, dar m-a influențat. Cum? Nu știu? În ce sens? Nu știu.
Eram în stația de metrou Obor, plecam de la Andreea, a trecut pe lânga mine și Roxy. Un bărbat înalt, alb, îmbrăcat simplu, curat, cu pantofii rupți, cu o sacoșă în mână și încă ceva…vorbea în șoaptă, singur. Știa că lumea îl vedea, l-am văzut când s-a uitat la noi, dar nu i-a păsat și m-am gândit “ mai fericit este un nebun în nebunia lui decât un om normal în lume”. Și au apărut întrebările: ” Ce este normal? Ce este normalitatea?Cine este normal?Normal pentru cine?”. Poate că omul acela era normal pentru el. Nu, nu poate, sigur! Și m-am gândit că noi, cei din jur suntem pentru el anormali; adică, de ce să nu spui ceea ce gândești, ceea ce simți.Până la urmă toți vorbim cu noi sau vorbim în gândul nostru. El nu a făcut decât să dea glas cuvintelor.
Și apoi m-am gândit la timpurile în care tăim, la societatea pe care unii au ales-o, la viața de zi cu zi, la oamenii sărmani care se gândesc ce să pună mâine pe masă, la părinții care plâng când copiii cer de mâncare, la bătrânii care cerșesc cu demnitate, la privirea copiilor care nu înțeleg de ce nu se poate.
Ce bine ar fi dacă „lumea de sus” ar coborî jos, dacă ar vedea adevărata viață din România, dacă ar întâlni oameni normali vorbind pe stradă, dacă nu le-ar putea da o felie de pâine copiilor, dacă….
Am urcat în metrou și am văzut alți oameni și alții m-au văzut pe mine. Fiecare am vorbit cu noi. Omul acela vorbea cu el să îl audă și ceilalți.
Am scris, pentru ca îl consider mai mult decât un om, unul extraordinar. Am scris pentru ca nu se știe ce ne rezervă viitorul,poate că într-o zi eu sau o persoană dragă mie va fi unul dintre acești oameni extraordinari și nu vreau să fiu judecată și nici să fie judecați. Am scris pentru că viața se joacă cu noi și nu, nu este nimeni prea lent sau prea prost, doar că fiecare așteptăm altceva de la viață și credem (cel puțin la început) că ne este prietenă , poate avem norocul ca și la sfârșit să o consideram așa…poate.

Cum am ajuns să îmi fac blog

Luna trecută nu mi-aș fi făcut blog pentru nimic în lume. Mi se părea plictisitor și ”prea la modă”. Am avut ocazia, însă, să întâlnesc oamenii din diferite medii, cu experiențe de viață diferite, cu personalități diferite, dar cu unele păreri comune...până la urmă lucruri normale, doar suntem unici...
Persoana care m-a făcut să iau „în calcul” blog-ul a fost Viorica Udriște și îi mulțumesc. A prezentat atât de bine avantajele unui astfel de serviciu, cu atâta dăruire, cu atâta încredere încât am plecat cu gândul să îmi fac un blog chiar în aceea seară. A mai trecut o săptămână. Nu am uitat și iată deja am postat. Chiar este ușor. Mulțumesc Viorica, mulțumesc tuturor persoanelor pe care le-am cunoscut în ultima lună, mulțumesc persoanei care a facilitat întâlnirea cu celelalte persoane...mulțumesc...Gata nu mai zic nimic să nu ajung ca în reclama plină de mulțumire, însă este bine să spui „MULȚUMESC”, face bine...și ție ca persoană și celuilalt, care se bucură că apreciezi...

Despre Sana

Cu ani în urmă (2002), într-o Sâmbătă a Morților, a venit pe lume o vietate drăgălașă, mică și complet albă. Era o vițelușă frumoasă, cu negru pe la ochi, parcă era machiată. Am botezat-o SANA și i-am urat să aibă parte de sănătate. În vacanțe o duceam la păscut. Era cuminte și supusă. Pe pășune citeam cărți, în timp ce ea se sătura de iarbă. Dimineața îi pregăteam tărâțele și ea mânca pofticioasă, ca și copiii mici dulciurile. A venit timpul să o trimit cu cireada pe izlaz. Eu am dus-o în prima zi. Nu era obișnuită cu vacile bătrâne. Stătea singură și rămânea în urmă să pască liniștită. Seara, vedeam un punct alb dormind sus, pe izlaz. Știam că e Sana. O învățasem să meargă „după om”. Văcarul îmi spunea că îi umblă în traistă și îi fură din mâncare. El o asemuia cu un urs polar. Într-o dimineață, a refuzat să mănânce tărâțele. Nu a mai vrut să plece la câmp. Am încercat să o păcălesc, dar ea se uita la mine rugător, cu ochișorii ei umezi și triști. Am adus pe cineva sa îi spună de deochi. Spre bucuria mea, și-a revenit. Când a mai crescut, a devenit rea cu suratele ei. Le împungea, cu toate ca era mai mică. O certam și o amenințam că nu o mai duc la câmp. Mă asculta și se liniștea, dar cred că știa că glumeam. Mergea apoi alene în grajd, la locul ei. Îmi făceam vise despre cum va fi matură, când va face viței și va deveni productivă.
Într-o zi de toamnă (2004) am primit vestea. Sana murise. Am refuzat să cred. Toți încercau să îmi spună că este doar un animal. Pentru mine a fost mai mult decât atât, a fost prietena mea, a fost timpul meu și o parte din sufletul meu. Mult timp am refuzat să merg acasă. După ce am revenit, am ajuns la grajdul ei și am rămas în ușă: locul era gol...Bunica mi-a povestit cum a găsit-o: era cu picioarele din față sub ea; se târâse până la ușă. Ceruse ajutor și eu nu am auzit-o. Nu am fost lângă ea. Poate iubirea mea ar fi salvat-o...poate...Madona, vițelusa care dormea cu ea, a refuzat să mai intre în acel grajd...știa că acolo murise prietena ei, Sana.
Sana pentru mine nu a murit...doar că nu o mai văd. Sana a rămas o parte din mine, din iubirea mea pentru animale...SANA ÎNCĂ TRĂIEȘTE!