Între două sentimente. Unul de încânatare și altul de tristețe adâncă. Pe unul ochii l-au văzut, pe altul inima l-a simțit. Am petrecut un week-end frumos într-un orășel de munte, Brezoi, aproape de Vâlcea. Am urcat puțin pe munte, am stat lângă foc privind la cer, am vazut minunățiile naturii iar și iar, însă ochii nu se mai săturau să cuprindă, să tot cuprindă...
Aș fi vrut să rămân acolo pentru o veșnicie și mai mult, să am o căsuță cu o curte și multă iubire. Aș fi vrut să uit tot și pe toți. Aș fi vrut să nu vină ziua de luni și eu să plec...aș fi vrut...dar timpul trece și nu ține cont nici de bucurie și nici de tristețe. Poate este mai bine așa...
Îmi doresc ca oamenii de acolo să conștientizeze ce au, să se bucure în fiecare zi și în fiecare clipă că este atât de aproape de natură...atât de aproape de Dumnezeu...îți mulțumesc Andreea, aveai dreptate, o dată plecat de acolo îți dorești să revii.
Am scris doar despre sentimentul de încântare pe celălalt îl las în grija timpului, nu de alta, dar să aibă și timpul partener de drum... Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine." "Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"… "Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel - Timpul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu