Aș putea fi orice sau oricine. Aș putea face orice, dar îmi este teamă. Teamă de necunoscut, teamă de eșec, teamă că mă voi pierde pe mine cea care mă știu. Și este cumplit să îți fie teamă, să te gândești la ce decizie să iei, să te gândești la rezultat, un rezultat probabil, care te întristează sau te bucură, dar care te face să iîț fie teamă.
Chiar și atunci când te arunci cu capul înainte și crezi că ești de neînfrânt te oprește cineva ca să-ți amintească/reamintească că ea, teama, vine după tine și culmea, se mișcă mult mai repede. Te ajunge, te cuprinde, te face să îți pierzi încrederea în tine, în ceilalți, în restul întâmplărilor, al poveștii și gata…partea ta se termină, pentru că nu mai ești stăpân pe tine. Nu acum și nici în următoarea perioadă.
Dar mai cumplită decât teama este frica. Ea te paralizează, te face să nu mai reacționezi, să devi inapt pentru vre-o mișcare în timp ce creierul tău funcționează . Și asta este cumplit. Creierul să îți spună ce să faci, cum să reacționezi și trupul să nu răspundă. Poate sună ciudat, “ să te părăsească trupul” dar senzația asta o ai.
Ce păcat că trupul și creierul nu sunt mereu în tandem. Ce trist că sufletul și creierul nu sunt mereu de acord. Ce pierdere ca trupul și sufletul nu se dăruiesc doar persoanelor iubite. Ce regret că sufletul, creierul și trupul se întâlnesc atât de rar și merg pe același drum prea puțin timp, poate niciodata. Ce irosire…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu