O poveste

Am primit de la un prieten o poveste. Sper să vă placă:

"A fost o dată ca niciodată o insulă unde locuiau sentimentele:
Fericirea, Tristețea, Cunoașterea și toate celelalte, inclusiv
Iubirea....

Într-o zi, au fost anunțate că insula se va scufunda, așa că toată lumea și-a reparat bărcile și a plecat. Iubirea a fost singura care a rămas. Iubirea a vrut să persevereze până în ultimul moment. Când insula era aproape inundată în întregime, Iubirea s-a decis să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire, într-o barcă mare, elegantă. Iubirea i-a spus:
"Poți să mă iei și pe mine cu tine?"
Bogăția a răspuns:
"Nu, nu pot. Am barca plină de aur și argint. Nu mai este nici un loc pentru tine aici."

Iubirea a decis să o întrebe și pe Vanitate, care trecea într-o barcă frumoasă:
"Vanitate, te rog, ajută-mă!"
"Nu pot să te ajut, Iubire. Ești udă fleașcă și asta ar putea să-mi strice barca," a răspuns Vanitatea.

Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine."
"Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"

Fericirea a trecut și ea pe lângă Iubire, dar era aș de fericită încât nici măcar nu a auzit când a strigat-o Iubirea.

Deodată, s-a auzit o voce:"Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel. Iubirea s-a simțit atât de binecuvântată și bucuroasă încât a uitat să întrebe ce nume avea bătrânelul. Când au ajuns pe uscat, bătrânul și-a văzut de drumul lui. Iubirea realizând cât de mult îi datorează acestuia, a întrebat-o pe Cunoaștere: "Cine m-a ajutat?"
"A fost Timpul," a răspuns Cunoașterea.
"Timpul?" a întrebat Iubirea."Dar de ce m-a ajutat Timpul?" Cunoașterea a zâmbit și cu o adâncă înțelepciune i-a răspuns: "Deoarece numai Timpul este capabil să înteleagă cât de minunată este Iubirea."

Despre dezamăgire...

Am trăit multe momente de dezamăgire din partea presupușilor prieteni. Ciudat este că deși nu aveam încredere în oameni unor le-am acordat acest lucru din partea mea. Am crezut în ei. Nu îmi pare rău că m-au dezamăgit, sunt dezamăgită că m-au dezamăgit. Nu voi da nume, însă voi spune că nu mai mult decât degetele de la o mână m-au ajutat de câte ori am avut nevoie în viață (și aici sunt indulgentă, însă nu includ familia).

Și pentru că nu le-am înțeles deciziile nici până în ziua de azi, le-am luat ca atare și am încercat să le tratez cu indiferență (am reușit după o lungă perioadă de discuții cu mine, prin care am spus că într-o relație este nevoie de două persoane, indiferent de natura acesteia).

Poate am fost de vină pentru că am lăsat ”garda jos” și am trecut cu vederea multe lucruri care îmi semnalau iresponsabilitatea lor față de relația existentă. Poate am greșit că nu le-am cerut explicații, dar la ce folos? Acțiunea lor avusese loc. Sentimentul se instalase deja.

Ce ciudat este sentimentul de dezamăgire. Pe mine mă pustiiește. Mă face să reanalizez viața (asta poate fi trecut ca punct forte...cred...). Dacă vor citi acest text aș vrea să se simtă persoanele cărora îl dedic. Aș vrea să le spun că un ”îmi pare rău” nu le-ar fi realocat încrederea pe care le-o acordasem, dar făcea bine. Aș vrea să le spun că atunci când ne vom întâlni vom vorbi ca niște simple cunoștințe care au sau nu amintiri comune. Aș vrea să le spun că după dezamăgirea oferită din partea lor m-am schimbat puțin câte puțin...dar probabil nu le pasă...nici mie...

Puțin despre dezastre...prea puțin

De curând mi s-a spus să mai las cărțile și să mai deschid televizorul. L-am deschis și am văzut numai nenorociri. Apele cuprind uscatul. Avioane se prăbușesc. Oamenii mor... Taxele și impozitele cresc. Oamenii sunt concediați. Și mă întreb: de ce am deschis televizorul? Lucrurile se întâmplă chiar dacă nu știu de ele. Nu pot împiedica în nici un fel aceste dezastre și faptul că asist pur și simplu la ele aduce un mic aport la frustrările mele. Mă face să reconștientizez starea de neputință în fața unei Forțe Supreme, a unui Glas care vrea să ne transmită ceva, dar nu pot percepe ce. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă unor oameni le-ar fi păsat mai mult de semenii lor, de cei care i-au ales (de ce să nu vorbesc deschis?). Când sunt în campanie electorală cu toții sunt atotputernici, promit că aduc Luna după cer. Când ajung la putere parcă li s-au stricat roțile de la căruță (vroiau să aducă Luna împreună cu Carul Mare) și nu mai realizează nici măcar pe jumătate din ceea ce au promis.

Mă bucură faptul că se încearcă ajutorarea celor năpăstuiți de cei cu suflet mare, cu milă, cu gândul că poate le va veni rândul sau pur și simplu (cel mai sigur este că nu știu toate motivele).

Felicit inițiativa studenților din cadrul Uniunii Naționale a Tuturor Studenților din România (UNSR) pentru continuarea proiectului „ În urmă nu-ți rămâne decât binele pe care l-ai făcut!” (www.inundatii.unsr.ro) și le doresc succes în acțiune pe care o vor întreprinde, lor și celorlalți participanți la ajutorarea sinistraților