Am trăit multe momente de dezamăgire din partea presupușilor prieteni. Ciudat este că deși nu aveam încredere în oameni unor le-am acordat acest lucru din partea mea. Am crezut în ei. Nu îmi pare rău că m-au dezamăgit, sunt dezamăgită că m-au dezamăgit. Nu voi da nume, însă voi spune că nu mai mult decât degetele de la o mână m-au ajutat de câte ori am avut nevoie în viață (și aici sunt indulgentă, însă nu includ familia).
Și pentru că nu le-am înțeles deciziile nici până în ziua de azi, le-am luat ca atare și am încercat să le tratez cu indiferență (am reușit după o lungă perioadă de discuții cu mine, prin care am spus că într-o relație este nevoie de două persoane, indiferent de natura acesteia).
Poate am fost de vină pentru că am lăsat ”garda jos” și am trecut cu vederea multe lucruri care îmi semnalau iresponsabilitatea lor față de relația existentă. Poate am greșit că nu le-am cerut explicații, dar la ce folos? Acțiunea lor avusese loc. Sentimentul se instalase deja.
Ce ciudat este sentimentul de dezamăgire. Pe mine mă pustiiește. Mă face să reanalizez viața (asta poate fi trecut ca punct forte...cred...). Dacă vor citi acest text aș vrea să se simtă persoanele cărora îl dedic. Aș vrea să le spun că un ”îmi pare rău” nu le-ar fi realocat încrederea pe care le-o acordasem, dar făcea bine. Aș vrea să le spun că atunci când ne vom întâlni vom vorbi ca niște simple cunoștințe care au sau nu amintiri comune. Aș vrea să le spun că după dezamăgirea oferită din partea lor m-am schimbat puțin câte puțin...dar probabil nu le pasă...nici mie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu