Mi-am promis să scriu despre oameni extraordinari, trebuia să scriu de ceva vreme. V-ați putea gândi la cineva super, care să mă influențeze în viață, pe care să îl admir. Nu îl cunosc, dar îl admir. Nu am vorbit cu el, dar m-a influențat. Cum? Nu știu? În ce sens? Nu știu.
Eram în stația de metrou Obor, plecam de la Andreea, a trecut pe lânga mine și Roxy. Un bărbat înalt, alb, îmbrăcat simplu, curat, cu pantofii rupți, cu o sacoșă în mână și încă ceva…vorbea în șoaptă, singur. Știa că lumea îl vedea, l-am văzut când s-a uitat la noi, dar nu i-a păsat și m-am gândit “ mai fericit este un nebun în nebunia lui decât un om normal în lume”. Și au apărut întrebările: ” Ce este normal? Ce este normalitatea?Cine este normal?Normal pentru cine?”. Poate că omul acela era normal pentru el. Nu, nu poate, sigur! Și m-am gândit că noi, cei din jur suntem pentru el anormali; adică, de ce să nu spui ceea ce gândești, ceea ce simți.Până la urmă toți vorbim cu noi sau vorbim în gândul nostru. El nu a făcut decât să dea glas cuvintelor.
Și apoi m-am gândit la timpurile în care tăim, la societatea pe care unii au ales-o, la viața de zi cu zi, la oamenii sărmani care se gândesc ce să pună mâine pe masă, la părinții care plâng când copiii cer de mâncare, la bătrânii care cerșesc cu demnitate, la privirea copiilor care nu înțeleg de ce nu se poate.
Ce bine ar fi dacă „lumea de sus” ar coborî jos, dacă ar vedea adevărata viață din România, dacă ar întâlni oameni normali vorbind pe stradă, dacă nu le-ar putea da o felie de pâine copiilor, dacă….
Am urcat în metrou și am văzut alți oameni și alții m-au văzut pe mine. Fiecare am vorbit cu noi. Omul acela vorbea cu el să îl audă și ceilalți.
Am scris, pentru ca îl consider mai mult decât un om, unul extraordinar. Am scris pentru ca nu se știe ce ne rezervă viitorul,poate că într-o zi eu sau o persoană dragă mie va fi unul dintre acești oameni extraordinari și nu vreau să fiu judecată și nici să fie judecați. Am scris pentru că viața se joacă cu noi și nu, nu este nimeni prea lent sau prea prost, doar că fiecare așteptăm altceva de la viață și credem (cel puțin la început) că ne este prietenă , poate avem norocul ca și la sfârșit să o consideram așa…poate.
Eram în stația de metrou Obor, plecam de la Andreea, a trecut pe lânga mine și Roxy. Un bărbat înalt, alb, îmbrăcat simplu, curat, cu pantofii rupți, cu o sacoșă în mână și încă ceva…vorbea în șoaptă, singur. Știa că lumea îl vedea, l-am văzut când s-a uitat la noi, dar nu i-a păsat și m-am gândit “ mai fericit este un nebun în nebunia lui decât un om normal în lume”. Și au apărut întrebările: ” Ce este normal? Ce este normalitatea?Cine este normal?Normal pentru cine?”. Poate că omul acela era normal pentru el. Nu, nu poate, sigur! Și m-am gândit că noi, cei din jur suntem pentru el anormali; adică, de ce să nu spui ceea ce gândești, ceea ce simți.Până la urmă toți vorbim cu noi sau vorbim în gândul nostru. El nu a făcut decât să dea glas cuvintelor.
Și apoi m-am gândit la timpurile în care tăim, la societatea pe care unii au ales-o, la viața de zi cu zi, la oamenii sărmani care se gândesc ce să pună mâine pe masă, la părinții care plâng când copiii cer de mâncare, la bătrânii care cerșesc cu demnitate, la privirea copiilor care nu înțeleg de ce nu se poate.
Ce bine ar fi dacă „lumea de sus” ar coborî jos, dacă ar vedea adevărata viață din România, dacă ar întâlni oameni normali vorbind pe stradă, dacă nu le-ar putea da o felie de pâine copiilor, dacă….
Am urcat în metrou și am văzut alți oameni și alții m-au văzut pe mine. Fiecare am vorbit cu noi. Omul acela vorbea cu el să îl audă și ceilalți.
Am scris, pentru ca îl consider mai mult decât un om, unul extraordinar. Am scris pentru ca nu se știe ce ne rezervă viitorul,poate că într-o zi eu sau o persoană dragă mie va fi unul dintre acești oameni extraordinari și nu vreau să fiu judecată și nici să fie judecați. Am scris pentru că viața se joacă cu noi și nu, nu este nimeni prea lent sau prea prost, doar că fiecare așteptăm altceva de la viață și credem (cel puțin la început) că ne este prietenă , poate avem norocul ca și la sfârșit să o consideram așa…poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu