Cu ani în urmă (2002), într-o Sâmbătă a Morților, a venit pe lume o vietate drăgălașă, mică și complet albă. Era o vițelușă frumoasă, cu negru pe la ochi, parcă era machiată. Am botezat-o SANA și i-am urat să aibă parte de sănătate. În vacanțe o duceam la păscut. Era cuminte și supusă. Pe pășune citeam cărți, în timp ce ea se sătura de iarbă. Dimineața îi pregăteam tărâțele și ea mânca pofticioasă, ca și copiii mici dulciurile. A venit timpul să o trimit cu cireada pe izlaz. Eu am dus-o în prima zi. Nu era obișnuită cu vacile bătrâne. Stătea singură și rămânea în urmă să pască liniștită. Seara, vedeam un punct alb dormind sus, pe izlaz. Știam că e Sana. O învățasem să meargă „după om”. Văcarul îmi spunea că îi umblă în traistă și îi fură din mâncare. El o asemuia cu un urs polar. Într-o dimineață, a refuzat să mănânce tărâțele. Nu a mai vrut să plece la câmp. Am încercat să o păcălesc, dar ea se uita la mine rugător, cu ochișorii ei umezi și triști. Am adus pe cineva sa îi spună de deochi. Spre bucuria mea, și-a revenit. Când a mai crescut, a devenit rea cu suratele ei. Le împungea, cu toate ca era mai mică. O certam și o amenințam că nu o mai duc la câmp. Mă asculta și se liniștea, dar cred că știa că glumeam. Mergea apoi alene în grajd, la locul ei. Îmi făceam vise despre cum va fi matură, când va face viței și va deveni productivă.
Într-o zi de toamnă (2004) am primit vestea. Sana murise. Am refuzat să cred. Toți încercau să îmi spună că este doar un animal. Pentru mine a fost mai mult decât atât, a fost prietena mea, a fost timpul meu și o parte din sufletul meu. Mult timp am refuzat să merg acasă. După ce am revenit, am ajuns la grajdul ei și am rămas în ușă: locul era gol...Bunica mi-a povestit cum a găsit-o: era cu picioarele din față sub ea; se târâse până la ușă. Ceruse ajutor și eu nu am auzit-o. Nu am fost lângă ea. Poate iubirea mea ar fi salvat-o...poate...Madona, vițelusa care dormea cu ea, a refuzat să mai intre în acel grajd...știa că acolo murise prietena ei, Sana.
Sana pentru mine nu a murit...doar că nu o mai văd. Sana a rămas o parte din mine, din iubirea mea pentru animale...SANA ÎNCĂ TRĂIEȘTE!
Într-o zi de toamnă (2004) am primit vestea. Sana murise. Am refuzat să cred. Toți încercau să îmi spună că este doar un animal. Pentru mine a fost mai mult decât atât, a fost prietena mea, a fost timpul meu și o parte din sufletul meu. Mult timp am refuzat să merg acasă. După ce am revenit, am ajuns la grajdul ei și am rămas în ușă: locul era gol...Bunica mi-a povestit cum a găsit-o: era cu picioarele din față sub ea; se târâse până la ușă. Ceruse ajutor și eu nu am auzit-o. Nu am fost lângă ea. Poate iubirea mea ar fi salvat-o...poate...Madona, vițelusa care dormea cu ea, a refuzat să mai intre în acel grajd...știa că acolo murise prietena ei, Sana.
Sana pentru mine nu a murit...doar că nu o mai văd. Sana a rămas o parte din mine, din iubirea mea pentru animale...SANA ÎNCĂ TRĂIEȘTE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu