Sana words

Lup sau câine?

2010-09-06T11:53:00.000-07:00

Era odată, un lup care merse la o gospodărie, privi printre legăturile gardului și, văzu un câine, apoi spuse:
-"Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva".
Câinele îi răspunse:
-"Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanțul".
Lupul se sperie:
- "Cum, nu ești liber? Și eu care credeam că-ți merge bine!".
- "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...".
- "Tu nu cunoști pădurea? Și iepuri nu ai voie să vânezi?"
- "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat".
- "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap Și-i spuse:
- "Nu vreau să-ți fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuțul".
Atunci câinele se așeză pe pământ și lătră într-una. Din acel moment nu se mai simți fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure și era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Între două...sentimente

2010-08-02T12:12:00.000-07:00

Între două sentimente. Unul de încânatare și altul de tristețe adâncă. Pe unul ochii l-au văzut, pe altul inima l-a simțit. Am petrecut un week-end frumos într-un orășel de munte, Brezoi, aproape de Vâlcea. Am urcat puțin pe munte, am stat lângă foc privind la cer, am vazut minunățiile naturii iar și iar, însă ochii nu se mai săturau să cuprindă, să tot cuprindă...

Aș fi vrut să rămân acolo pentru o veșnicie și mai mult, să am o căsuță cu o curte și multă iubire. Aș fi vrut să uit tot și pe toți. Aș fi vrut să nu vină ziua de luni și eu să plec...aș fi vrut...dar timpul trece și nu ține cont nici de bucurie și nici de tristețe. Poate este mai bine așa...

Îmi doresc ca oamenii de acolo să conștientizeze ce au, să se bucure în fiecare zi și în fiecare clipă că este atât de aproape de natură...atât de aproape de Dumnezeu...îți mulțumesc Andreea, aveai dreptate, o dată plecat de acolo îți dorești să revii.

Am scris doar despre sentimentul de încântare pe celălalt îl las în grija timpului, nu de alta, dar să aibă și timpul partener de drum... Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine." "Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"… "Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel - Timpul...

O poveste

2010-07-12T08:53:00.000-07:00

Am primit de la un prieten o poveste. Sper să vă placă:

"A fost o dată ca niciodată o insulă unde locuiau sentimentele:
Fericirea, Tristețea, Cunoașterea și toate celelalte, inclusiv
Iubirea....

Într-o zi, au fost anunțate că insula se va scufunda, așa că toată lumea și-a reparat bărcile și a plecat. Iubirea a fost singura care a rămas. Iubirea a vrut să persevereze până în ultimul moment. Când insula era aproape inundată în întregime, Iubirea s-a decis să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire, într-o barcă mare, elegantă. Iubirea i-a spus:
"Poți să mă iei și pe mine cu tine?"
Bogăția a răspuns:
"Nu, nu pot. Am barca plină de aur și argint. Nu mai este nici un loc pentru tine aici."

Iubirea a decis să o întrebe și pe Vanitate, care trecea într-o barcă frumoasă:
"Vanitate, te rog, ajută-mă!"
"Nu pot să te ajut, Iubire. Ești udă fleașcă și asta ar putea să-mi strice barca," a răspuns Vanitatea.

Tristețea era prin apropiere, așa că Iubirea i-a cerut ajutorul: "Tristețe, lasă-mă să vin și eu cu tine."
"Oh.....Iubire, sunt așa de tristă încât am nevoie să fiu singură!"

Fericirea a trecut și ea pe lângă Iubire, dar era aș de fericită încât nici măcar nu a auzit când a strigat-o Iubirea.

Deodată, s-a auzit o voce:"Vin-o Iubire, Te voi lua cu mine." Era un bătrânel. Iubirea s-a simțit atât de binecuvântată și bucuroasă încât a uitat să întrebe ce nume avea bătrânelul. Când au ajuns pe uscat, bătrânul și-a văzut de drumul lui. Iubirea realizând cât de mult îi datorează acestuia, a întrebat-o pe Cunoaștere: "Cine m-a ajutat?"
"A fost Timpul," a răspuns Cunoașterea.
"Timpul?" a întrebat Iubirea."Dar de ce m-a ajutat Timpul?" Cunoașterea a zâmbit și cu o adâncă înțelepciune i-a răspuns: "Deoarece numai Timpul este capabil să înteleagă cât de minunată este Iubirea."

Despre dezamăgire...

2010-07-09T11:49:00.001-07:00

Am trăit multe momente de dezamăgire din partea presupușilor prieteni. Ciudat este că deși nu aveam încredere în oameni unor le-am acordat acest lucru din partea mea. Am crezut în ei. Nu îmi pare rău că m-au dezamăgit, sunt dezamăgită că m-au dezamăgit. Nu voi da nume, însă voi spune că nu mai mult decât degetele de la o mână m-au ajutat de câte ori am avut nevoie în viață (și aici sunt indulgentă, însă nu includ familia).

Și pentru că nu le-am înțeles deciziile nici până în ziua de azi, le-am luat ca atare și am încercat să le tratez cu indiferență (am reușit după o lungă perioadă de discuții cu mine, prin care am spus că într-o relație este nevoie de două persoane, indiferent de natura acesteia).

Poate am fost de vină pentru că am lăsat ”garda jos” și am trecut cu vederea multe lucruri care îmi semnalau iresponsabilitatea lor față de relația existentă. Poate am greșit că nu le-am cerut explicații, dar la ce folos? Acțiunea lor avusese loc. Sentimentul se instalase deja.

Ce ciudat este sentimentul de dezamăgire. Pe mine mă pustiiește. Mă face să reanalizez viața (asta poate fi trecut ca punct forte...cred...). Dacă vor citi acest text aș vrea să se simtă persoanele cărora îl dedic. Aș vrea să le spun că un ”îmi pare rău” nu le-ar fi realocat încrederea pe care le-o acordasem, dar făcea bine. Aș vrea să le spun că atunci când ne vom întâlni vom vorbi ca niște simple cunoștințe care au sau nu amintiri comune. Aș vrea să le spun că după dezamăgirea oferită din partea lor m-am schimbat puțin câte puțin...dar probabil nu le pasă...nici mie...

Puțin despre dezastre...prea puțin

2010-07-08T09:09:00.000-07:00

De curând mi s-a spus să mai las cărțile și să mai deschid televizorul. L-am deschis și am văzut numai nenorociri. Apele cuprind uscatul. Avioane se prăbușesc. Oamenii mor... Taxele și impozitele cresc. Oamenii sunt concediați. Și mă întreb: de ce am deschis televizorul? Lucrurile se întâmplă chiar dacă nu știu de ele. Nu pot împiedica în nici un fel aceste dezastre și faptul că asist pur și simplu la ele aduce un mic aport la frustrările mele. Mă face să reconștientizez starea de neputință în fața unei Forțe Supreme, a unui Glas care vrea să ne transmită ceva, dar nu pot percepe ce. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă unor oameni le-ar fi păsat mai mult de semenii lor, de cei care i-au ales (de ce să nu vorbesc deschis?). Când sunt în campanie electorală cu toții sunt atotputernici, promit că aduc Luna după cer. Când ajung la putere parcă li s-au stricat roțile de la căruță (vroiau să aducă Luna împreună cu Carul Mare) și nu mai realizează nici măcar pe jumătate din ceea ce au promis.

Mă bucură faptul că se încearcă ajutorarea celor năpăstuiți de cei cu suflet mare, cu milă, cu gândul că poate le va veni rândul sau pur și simplu (cel mai sigur este că nu știu toate motivele).

Felicit inițiativa studenților din cadrul Uniunii Naționale a Tuturor Studenților din România (UNSR) pentru continuarea proiectului „ În urmă nu-ți rămâne decât binele pe care l-ai făcut!” (www.inundatii.unsr.ro) și le doresc succes în acțiune pe care o vor întreprinde, lor și celorlalți participanți la ajutorarea sinistraților

Lider26

2010-06-24T12:15:00.000-07:00

Gata. S-a terminat proiectul pilot „Lider26” în această formulă. Poate vă întrebați ce este „Lider26”. Este un proiect cu și pentru licenii. Este investiția unor oamenii în liceenii din ziua de azi. Timp de două luni am avut întâlniri săptămânale cu 10-12 omuleți dornici de învățare, dornici de cunoaștere fără bariera formală. Mi-am reamintit viața de liceu (și totuși nu a trecut prea mult timp de când am terminat), am avut parte de farse, de momente conflictuale (pentru că au personalitate) și am mai avut parte de conștiinciozitatea lor.

Mă bucur că m-am implicat în acest proiect, că am lucrat cu Natalia și că am împărtășit gândurile cu Andreea, Dan, Laura, Mugurel și Raluca - MULȚUMESC!.

Astăzi a fost festivitatea de încheiere, ocazie pentru ca participanții la training să își prezinte proiectele. Momente speciale, în care am fost mândră de „copiii mei”, mândră pentru că s-au implicat până la final, că și-au înfrânt timditatea vorbind în fața celorlalți, mândră că Lory&Dragoș au obținut locul II.

Am să le spun ceva: ”FELICITARI!” și „MULȚUMESC!” Ely, Monica, Denise, Lory, Monica, Dragoș, Emil, Costi, Ioana și Alexa!

Teama

2010-06-16T11:37:00.000-07:00

Aș putea fi orice sau oricine. Aș putea face orice, dar îmi este teamă. Teamă de necunoscut, teamă de eșec, teamă că mă voi pierde pe mine cea care mă știu. Și este cumplit să îți fie teamă, să te gândești la ce decizie să iei, să te gândești la rezultat, un rezultat probabil, care te întristează sau te bucură, dar care te face să iîț fie teamă.

Chiar și atunci când te arunci cu capul înainte și crezi că ești de neînfrânt te oprește cineva ca să-ți amintească/reamintească că ea, teama, vine după tine și culmea, se mișcă mult mai repede. Te ajunge, te cuprinde, te face să îți pierzi încrederea în tine, în ceilalți, în restul întâmplărilor, al poveștii și gata…partea ta se termină, pentru că nu mai ești stăpân pe tine. Nu acum și nici în următoarea perioadă.

Dar mai cumplită decât teama este frica. Ea te paralizează, te face să nu mai reacționezi, să devi inapt pentru vre-o mișcare în timp ce creierul tău funcționează . Și asta este cumplit. Creierul să îți spună ce să faci, cum să reacționezi și trupul să nu răspundă. Poate sună ciudat, “ să te părăsească trupul” dar senzația asta o ai.

Ce păcat că trupul și creierul nu sunt mereu în tandem. Ce trist că sufletul și creierul nu sunt mereu de acord. Ce pierdere ca trupul și sufletul nu se dăruiesc doar persoanelor iubite. Ce regret că sufletul, creierul și trupul se întâlnesc atât de rar și merg pe același drum prea puțin timp, poate niciodata. Ce irosire…

Dorințe...

2010-06-08T08:35:00.000-07:00

Mă uit spre înălțime
Ș-aș vrea ca să gândesc
Dar mintea e haină
Și mă oprește des.

Aș vrea să strig mai tare
Dar tot n-am să aud,
Aș vrea sa spun cuvinte
Dar nu prea știu eu cui.

Aș vrea să fiu o lună
Să pot privi în jur,
Să-ngheț doar c-o privire
Ce se preface-n scrum.

Aș vrea să pot atinge
Un nor în viața mea,
Aș vrea să stau cu tine
Dar mintea mea nu vrea.

Aș vrea să dau o viață
Dar unde-i viața mea...?

Gânduri de călătorie...

2010-05-27T04:31:00.000-07:00

Gânduri de călătorie

Pe un drum spre nicăieri

Eu tot scriu o poezie

Însă fără de idei.

Nu aștept vre-o muză-ascunsă,

Nu mai vreau iarăși un mit

O poveste chiar pierdută

De iubire, de iubit.

Gânduri de călătorie...

Mă gândesc iarăși la ieri

Mă tem de ziua de mâine,

De cei fără de idei.

Gânduri de călătorie...

Gânduri fără de răspuns

De-aș citi printre cuvinte

Ar fi chiar mai greu de spus...

Normal! Pentru cine?

2010-05-24T13:16:00.000-07:00

Mi-am promis să scriu despre oameni extraordinari, trebuia să scriu de ceva vreme. V-ați putea gândi la cineva super, care să mă influențeze în viață, pe care să îl admir. Nu îl cunosc, dar îl admir. Nu am vorbit cu el, dar m-a influențat. Cum? Nu știu? În ce sens? Nu știu.
Eram în stația de metrou Obor, plecam de la Andreea, a trecut pe lânga mine și Roxy. Un bărbat înalt, alb, îmbrăcat simplu, curat, cu pantofii rupți, cu o sacoșă în mână și încă ceva…vorbea în șoaptă, singur. Știa că lumea îl vedea, l-am văzut când s-a uitat la noi, dar nu i-a păsat și m-am gândit “ mai fericit este un nebun în nebunia lui decât un om normal în lume”. Și au apărut întrebările: ” Ce este normal? Ce este normalitatea?Cine este normal?Normal pentru cine?”. Poate că omul acela era normal pentru el. Nu, nu poate, sigur! Și m-am gândit că noi, cei din jur suntem pentru el anormali; adică, de ce să nu spui ceea ce gândești, ceea ce simți.Până la urmă toți vorbim cu noi sau vorbim în gândul nostru. El nu a făcut decât să dea glas cuvintelor.
Și apoi m-am gândit la timpurile în care tăim, la societatea pe care unii au ales-o, la viața de zi cu zi, la oamenii sărmani care se gândesc ce să pună mâine pe masă, la părinții care plâng când copiii cer de mâncare, la bătrânii care cerșesc cu demnitate, la privirea copiilor care nu înțeleg de ce nu se poate.
Ce bine ar fi dacă „lumea de sus” ar coborî jos, dacă ar vedea adevărata viață din România, dacă ar întâlni oameni normali vorbind pe stradă, dacă nu le-ar putea da o felie de pâine copiilor, dacă….
Am urcat în metrou și am văzut alți oameni și alții m-au văzut pe mine. Fiecare am vorbit cu noi. Omul acela vorbea cu el să îl audă și ceilalți.
Am scris, pentru ca îl consider mai mult decât un om, unul extraordinar. Am scris pentru ca nu se știe ce ne rezervă viitorul,poate că într-o zi eu sau o persoană dragă mie va fi unul dintre acești oameni extraordinari și nu vreau să fiu judecată și nici să fie judecați. Am scris pentru că viața se joacă cu noi și nu, nu este nimeni prea lent sau prea prost, doar că fiecare așteptăm altceva de la viață și credem (cel puțin la început) că ne este prietenă , poate avem norocul ca și la sfârșit să o consideram așa…poate.

Cum am ajuns să îmi fac blog

2010-05-20T13:40:00.000-07:00

Luna trecută nu mi-aș fi făcut blog pentru nimic în lume. Mi se părea plictisitor și ”prea la modă”. Am avut ocazia, însă, să întâlnesc oamenii din diferite medii, cu experiențe de viață diferite, cu personalități diferite, dar cu unele păreri comune...până la urmă lucruri normale, doar suntem unici...
Persoana care m-a făcut să iau „în calcul” blog-ul a fost Viorica Udriște și îi mulțumesc. A prezentat atât de bine avantajele unui astfel de serviciu, cu atâta dăruire, cu atâta încredere încât am plecat cu gândul să îmi fac un blog chiar în aceea seară. A mai trecut o săptămână. Nu am uitat și iată deja am postat. Chiar este ușor. Mulțumesc Viorica, mulțumesc tuturor persoanelor pe care le-am cunoscut în ultima lună, mulțumesc persoanei care a facilitat întâlnirea cu celelalte persoane...mulțumesc...Gata nu mai zic nimic să nu ajung ca în reclama plină de mulțumire, însă este bine să spui „MULȚUMESC”, face bine...și ție ca persoană și celuilalt, care se bucură că apreciezi...

Despre Sana

2010-05-20T13:09:00.000-07:00

Cu ani în urmă (2002), într-o Sâmbătă a Morților, a venit pe lume o vietate drăgălașă, mică și complet albă. Era o vițelușă frumoasă, cu negru pe la ochi, parcă era machiată. Am botezat-o SANA și i-am urat să aibă parte de sănătate. În vacanțe o duceam la păscut. Era cuminte și supusă. Pe pășune citeam cărți, în timp ce ea se sătura de iarbă. Dimineața îi pregăteam tărâțele și ea mânca pofticioasă, ca și copiii mici dulciurile. A venit timpul să o trimit cu cireada pe izlaz. Eu am dus-o în prima zi. Nu era obișnuită cu vacile bătrâne. Stătea singură și rămânea în urmă să pască liniștită. Seara, vedeam un punct alb dormind sus, pe izlaz. Știam că e Sana. O învățasem să meargă „după om”. Văcarul îmi spunea că îi umblă în traistă și îi fură din mâncare. El o asemuia cu un urs polar. Într-o dimineață, a refuzat să mănânce tărâțele. Nu a mai vrut să plece la câmp. Am încercat să o păcălesc, dar ea se uita la mine rugător, cu ochișorii ei umezi și triști. Am adus pe cineva sa îi spună de deochi. Spre bucuria mea, și-a revenit. Când a mai crescut, a devenit rea cu suratele ei. Le împungea, cu toate ca era mai mică. O certam și o amenințam că nu o mai duc la câmp. Mă asculta și se liniștea, dar cred că știa că glumeam. Mergea apoi alene în grajd, la locul ei. Îmi făceam vise despre cum va fi matură, când va face viței și va deveni productivă.
Într-o zi de toamnă (2004) am primit vestea. Sana murise. Am refuzat să cred. Toți încercau să îmi spună că este doar un animal. Pentru mine a fost mai mult decât atât, a fost prietena mea, a fost timpul meu și o parte din sufletul meu. Mult timp am refuzat să merg acasă. După ce am revenit, am ajuns la grajdul ei și am rămas în ușă: locul era gol...Bunica mi-a povestit cum a găsit-o: era cu picioarele din față sub ea; se târâse până la ușă. Ceruse ajutor și eu nu am auzit-o. Nu am fost lângă ea. Poate iubirea mea ar fi salvat-o...poate...Madona, vițelusa care dormea cu ea, a refuzat să mai intre în acel grajd...știa că acolo murise prietena ei, Sana.
Sana pentru mine nu a murit...doar că nu o mai văd. Sana a rămas o parte din mine, din iubirea mea pentru animale...SANA ÎNCĂ TRĂIEȘTE!